Crăciun prin ochi de copii: Dorința Anișoarei

La periferia unui mare oraș, locuia într-o casă frumoasă, cu peluză în fața casei și curte în spate, o familie nici foarte înstărită, dar nici săracă. Își permiteau de toate, aveau locuri de muncă foarte bine plătite, munceau aproape din zori și până în seară ca să facă bani și-i puteau oferi singurei lor fiice, în vârstă de șapte ani, orice jucărie își dorea.

Aproape zilnic dimineața era haos, trezirea era la 6 și urma ritualul spălat, îmbrăcat, făcut cafeaua și micul dejun, trezit copilul pentru a se pregăti de școală. Toate erau făcute pe fugă. Părinții treceau rapid unul pe lângă celălalt din camere, în sufragerie, în bucătărie, se auzea zgomote de vase, aparate puse în funcțiune. Săraca Anișoara, buimacă de somn, încă cu pijamaua pe ea și cu jucăria de pluș în mâna stângă, stătea în mijlocul încăperii și se uita la acel dute vino al părinților și încerca să-și dea seama ce se întâmplă.

-În fiecare dimineață e la fel, spuse aproape șoptit către jucăria ei de plus, un spiriduș îmbrăcat cu rochiță verde, cu guler și curea roșie, cu șosete roșii și tichie verde cu margini roșii. În picioare avea pantofi verzi cu vârf roșu.

Într-o fracțiune de timp mama o vede și se grăbește spre ea.

-Ani, dragă, haide repede să mănânci, trebuie să te îmbraci, să-ți luăm lucrurile. Ți-ai făcut ghiozdanul? Întârziem la școală și eu trebuie să ajung devreme la o ședință la lucru și tati ne duce pe amândouă. Are și el o întâlnire de afaceri importantă.

Anișoara s-a uitat la mama ei și a dat din cap în semn că a înțeles și a promis că într-o jumătate de oră va fi gata ca să plece cu toții.

În fiecare zi era grabă, ieșeau în fugă din casă, urcau în mașină și porneau în trombă. Pe drumul spre școală era mereu aglomerat, se auzeau claxoane, părinții ei se uitau la ceas exasperați.

-Iar nu ajungem la timp!, exclamă mama. În ziua aceea dorea să ajungă mai repede la școală să o lase pe Anișoara ca ea să fie prezentă la servici măcar cu 20 de minute înainte să înceapă ședința.

Era aproape 8 când au ajuns în fața școlii, Anișoara a coborât împreună cu spiridușul ei de pluș, și-a luat rămas bun de la părinți și a pornit încet spre intrarea în școală. După câțiva pași, și-a întors capul și s-a uitat după mașina părinților oftând. Apoi, și-a ridicat jucăria de pluș spunând încet: ”Mereu sunt grăbiți, așa de puțin timp petrec cu mine! Bine că te am pe tine ca să mai povestim”. Cum s-a uitat atentă spre spiriduș i s-a părut că-i face cu ochiul, a tresărit, s-a frecat la ochi și s-a uitat din nou la spiriduș. Totul era în regulă, nu era nimic schimbat. ”Mi s-a părut”, și-a spus și a luat-o la fugă spre școală.

La jumătatea primei ore, Anișoara și-a mutat privirea de la doamna învățătoare spre geam. Fix atunci a început să cadă primii fulgi de nea. S-a uitat cum cădeau unul câte unul, la început rar, apoi tot mai des. Era fermecată de dansul fulgilor de nea. Spre sfârșitul orelor ninsoarea se întețise, iar zăpada se așternea strat cu strat. Anișoara avea un singur gând: să ajungă acasă și să iasă în curte să se joace în zăpadă.

Din cauza stratului de zăpadă depus, necurățat între timp, mașinile circulau și mai greu, iar după masa, când au ajuns părinții să o ia pe Anișoara de la școală, cu mare întârziere, erau deja cu nervii întinși la maxim. Nu erau pregătiți pentru prima ninsoare și prins cu serviciul tatăl a uitat să schimbe cauciucurile de vară. Așa că mașina înainta foarte încet pe drumul spre casă. După aproape o jumătate de oră de condus, desi școala era la 5 străzi distanță, ajung cu toții acasă, iar primul gând al tatălui a fost să ia anvelopele de iarnă și să dea o fugă la service-ul din colțul străzii să i le monteze. Mama s-a grăbit să ajungă la bucătărie să pregătească mâncarea pentru cină. Cumpărase blaturi proaspete de pizza de la brutărie și vroia să prepare rapid pizza. Pe Anișoara a trimis-o în camera ei să se schimbe și să apuce de lecțiile pentru a doua zi. Însă Anișoara vroia afară, în zăpadă, și și-a rugat părinții să iasă afară să se joace cu ea în zăpadă, dar a fost refuzată. Supărată, a ieșit afară din casă cu spiridușul în mână și i-a spus acestuia: ”Mi-ar plăcea să existe o magie ca mâncarea să se facă singură și anvelopele să se monteze singure, iar mama și tata să se joace cu mine.” Copila și-a închis ochii și vedea aievea cum dorința i se împlinise, mâncarea se făcea singură, anvelopele se montau singure, iar părinții ei se jucau cu ea în grădină, în zăpada, o ajutau să facă primul om de zăpadă din acea iarnă. 

Seara, după cină, mama o duce la culcare. Este conștientă că nu are suficient timp să petreacă cu fetița ei și-i promite că după ce se pune în pat îi va citi o poveste. Dar frântă de oboseală adoarme la scurt timp după ce începe povestea iar Anișoara se uită la ea și îi spune spiridușului: ”Ce obosită este mama! Oare de ce nu s-ar putea ca toate lucrurile să se rezolve de la sine și mama să aibă mai mult timp pentru mine?”. Cu gândul acesta adoarme și cade într-un somn adânc. Dintr-o dată se trezește și aude o voce subțire în cameră, care nu era însă a mamei. Se ridică în șezut, în pat, și în lumina lunii de afară, ce se strecura pe geam, vede umbra unei persoane și întreabă: ”Tu cine ești?”.

-Cum adică cine sunt? Doar tu m-ai chemat!

Povestea continuă…